LA STEAUA
La steaua care-a rasarit
E-o cale-atât de lunga,
Ca mii de ani i-au trebuit
Luminii sa ne-ajunga.
Poate de mult s-a stins în drum
În departari albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre.
Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie;
Era pe când nu s-a zarit,
Azi o vedem, si nu e.
Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adânca,
Lumina stinsului amor
Ne urmareste înca.
(1886, 1 decembrie)
(Singura lectie de fizica cuantica pe care a-s pastra-o in liceu in manualul de clasa a XII-a)
Lumina ascunde in ea unul din cele mai mari mistere ale trecerii prin viata, una din cele mai la indemana cai spre meditatie si orizonturi divine.
Cat de mult se poate sublima materia? Pana la lumina, pana la gand, pana la suflet?
Cu sunetul este mai simplu decat cu lumina: incepem sa agitam particule de aer care se lovesc in lant pana ajung la timpanul receptorului. Si de aici vibratia pleaca pe canalele auditive pana la creier. Si genereaza, ce? Impulsuri nervoase care se propaga, cum? Ce se plimba, de fapt prin sinapsele neuronilor? Iar, apoi, “gandul” sau imaginea/senzatia formata in “mintea” omului ce mai sunt?
Alaturarea corpuscului cu unda in definitia luminii este ca si cum ai inghesui un kilogram de carnati de plescoi intr-o poseta Louis Viton. Nu ca nu ar fi posibile si una si alta!
Dumnezeu ne-a lasat pe pamant semne impotriva ispitei atee.
- Lasa-ma Doamne sa ma duc inapoi sa le spun fratilor mei, spunea bogatul!
- I-au avut cu ei pe prooroci si nu i-au ascultat, de ce te-ar crede pe tine, i-a raspuns Dumnezeu?
Traim cu credinta ca splendoarea rasaritului de soare este doar o aproximare firava a stralucirii de dincolo de apus, a luminii necreate pe care indraznim sa nadajduim ca o vom impartasi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu