Din sintagma “a murit cu dreptatea in mana” lipseste
cuvantul singur.
In ispita dreptatii si a indreptatirii omul sacrifica
fericirea personala, apropierea semenilor, dragostea si adeseori libertatea.
Am intalnit un om care se afla in inchisoare pentru o fapta
cu aparenta de virtute sociala. A intervenit intr-o altercatie in care doi
golani o bruscau pe o femeie pentru ca masina lor si a ei se lovisera in
trafic. S-a dat jos, a pus mana pe un par si i-a “intins” pe cei doi agresori.
Acum era in inchisoare.
- Trebuie sa recunosti ca te-ai crezut putin Superman!
- Si acum daca s-ar intampla as face la fel, mi-a raspuns.
- Ai iesi din inchisoare, s-ar repeta scena si ai intra din
nou in inchisoare. De cate ori ai face lucrul asta?
- Inteleg unde bati, si atunci cum ar fi trebuit sa fac?!
Am un apropiat care la o varsta inaintata se lupta cu
mainile inclestate pe dreptate. Atunci cand am incercat sa ii mediez conflictul
si sa ii eliberez batranetile m-a urat.
Ii luam obiectul luptei si “nici macar
eu nu ii dadeam satisfactia dreptatii”
- Ar fi vrut si el sa ii spui vecinului ca nu avea dreptate!
mi-a zis sotia omului.
Si-a pierdut apropierea copiilor, a nepotilor, lumea fuge de
roiul de “albine otravitoare” care il insotesc tot timpul: argumente juridice,
martori, evidente… dar nu conteaza... Dreptatea lui va invinge!
Acuzarea pe nedrept mi-a oferit cea mai puternica lectie de
smerenie. Mi-am descoperit prin ea resorturile profunde al mandriei mele
ascunse. Am invatat sa o recunosc, sa imi respect aceasta limita si uneori sa o
gestionez chiar cu pretul umilintei.
Ce imi este foarte greu sa abandonez, insa, este cadrul
logic, rational.
Mi-am format gandirea dupa modelul platoselor impenetrabile
ale argumentelor matematice din redactarea de solutii de probleme, care
trebuiau sa aiba o succesiune logica fara cusur. Nu este "evident" nimic! Totul
pleaca de la lucruri recunoscute axiomatic sau cu demonstratii acceptate ca
fiind adevarate iar noul adevar se construieste trecand prin alte adevaruri succesive
legate intr-o insiruire bine argumentata.
Deformarea aceasta profesionala a mea face adesea ca explicatiile mele sa fie aparent
redundante, cu detalii plictisitoare dar, altfel, in respectul unei logici
impenetrabile. Singura forma de a evada din aceasta incorsetare este poezia,
expresia literara, aluziva, sugestiva, alunecarea in metafora.
Eu nu pot sa ma exprim intr-un mod serios si sa sar, intre
doua adevaruri, cinci pasi intermediari ai demonstratiei ca sa spun apoi, in schimb:
- Aici trebuie sa ma crezi pe cuvant!!
Ce ma omoara, insa, este atunci cand intr-un sir de argumente
logice se insinueaza un fals sau o aparenta logica, o omisiune asumata sau
superficiala a argumentului, dar toate acestea cu pretentia obraznica de a
accepta autenticitatea demonstratiei.
- Ce atata scrupulozitate?! Fata nu s-a culcat decat cu un
singur barbat si cu ala doar de doua ori! Deci este ca si virgina!
Fizicianul ar face o aproximare si ar merge mai departe
ignorand diferentele care nu altereaza major rezultatul. Eu am trait totdeauna
constient ca un fals cat de mic poate implica prin dezvoltari logice, apoi, ca fiind
adevarat orice fals altfel evident. Falsul implica orice!
Nu stiu… NU AM DREPTATE?!
