Vagabond

In 1997 am intalnit in Franta un tanar care venise din Turcia, cu multi ani in urma, pentru a locui cu parintii intr-o rulota. Se asezau din loc in loc, de-a lungul noii lor patrii. 

Eram amandoi intr-un training in Starsbourg si aveam timp sa vorbim si sa povestim indelung.

Eram fascinat de povestile si de "adevarurile" lui anti-Turcia si anti-capitalism. Provenea dintr-o comunitate etnica, nu kurda, care era in conflict cu majoritatea turca din peninsula.

Eram mult prea diferiti in tot ce gandeam si faceam. Inerent, am intrat intr-un soi de "conflict cultural",  intre lumea lui dura si "impresiile" mele despre viata lui. Ma gandesc acum ca la vremea aceea nici eu nu veneam  dintr-o paradigma sociala monotona. Traiam freamatul unei societati asezata intre doua lumi, care se reaseza atunci intr-o noua istorie. Lumea mea avea o dinamica... Fata de viata lui in rulota, insa, eu traiam o gluma, o viata ca la televizor.

Fiecare experienta de viata de-a lui, imi agresa, insa, bunul meu simt. Raportam totul la felul de asezare sociala al culturii mele. Totul in viata lui imi parea lipsit de sens, lipsit de valoare. O viata irosita pe drumuri, in cautarea unui altceva perpetuu.

- Nu ai cum sa intelegi, mi-a zis! Tu vii dintr-o cultura sedentara. Eu sunt nomad.

Cuvintele acestea ale lui m-au urmarit multa vreme. Nu le-am inteles sensul profund atunci.

*

Eric Brossier, cercetator, traieste cu sotia, France Pinczon du Sel si cu fetele lor, Leonie, 5 ani, si Aurore, 3 ani pe un velier polar. Vasul se cheama Vagabond si e ancorat undeva in nordul extrem al Canadei, in tinuturile arctice. Si-au asezat vasul in mijlocul unei vai glaciare in toamna lui 2011 si acesta a fost inglobat cu repeziciune in banchiza de gheata.

Cea mai apropiata localitate este la 50 de kilometri, Grise Fiord, o asezare in care locuieste o comunitate de 120 de inuiti. Pana acolo pot face si pana la doua ore de mers cu un scuter care trage pe zapada un atelaj  amenajat pentru France si cele doua fetite.

Aventura lor nomada este o expeditie continua care a inceput in primavara anului 2000. Au navigat de la un capat la altul al Oceanului Atlantic, au ajuns pana in Japonia, au trait o prima iarna polara in arhipelagul Svalbard din Norvegia, au navigat in jurul Groenlandei... In tot acest timp li s-au nascut cele doua fetite, Leonie care s-a nascut in Tromoso, Norvegia si Aurore in Brest, inainte de ultima expeditie spre Arctica.

Intr-un reportaj in Le Figaro, vorbind despre viata lor, Alexie Valois are un subtitlu sec: "Une vie de famille sans rien de superflu".

Ostilitatea mediului ii obliga ca fiecare gest al lor sa fie bine gandit. Trebuie sa fie concentrati si rigurosi tot timpul. Oboseala, neatentia sau uitarea pot fi fatale. La cel mai mic semn de frig, trebuie sa se miste, sa mai puna ceva pe ei sau sa manance.


Trebuie sa se ocupe in permanenta ca cele doua fetite sa se miste mereu; sanii, leagane agatate de vapor... Le iau cu ei atunci cand pleaca sa umfle un balon meteo, cand gauresc banchiza ca sa arunce o sonda sau cand sparg gheata, unica sursa de apa dulce la bord. 

Fetitele se amuza privind cainii care devoreaza carne de foca, inghetata si transata cu toporul.

In interiorul vaporului, trebuie, de asemenea, sa inventeze in continuu activitati. Fac impreuna muzica, teatru, circ, marionete, fetele invata sa gateasca feluri simple de mancare, prajituri, sau asculta, serile, povestile citite de catre parinti.

Leonie, fata cea mare, a invatat sa citeasca de la mama ei si a inceput sa frecventeze Umimmak, scoala din sat unde se invata in engleza si inuktitut.
"Eric si France sunt constienti de consecintele pe care le genereaza modul lor de viata de la capatul lumii. Sunt fericiti ca au gasit pe oceanul alb tot ce le trebuie pentru a trai pe deplin valorile lor.

Si prietenia cu familiile inuite indulceste absenta fizica a fratilor si a rudelor care traiesc in Franta. 

Pentru a fi alturi de ei, ar trebui sa isi permita un bilet de 5000 de euro si cel putin patru zile de calatorie"

 De pe BLOGUL lor am aflat ca, dupa 10 zile de calatorie, de la plecarea din Franta, au reusit sa se intoarca "acasa" pe 20 decembrie, la Grise Fiord, unde si-au petrecut Craciunul si Anul Nou.

*

Experienta nomada a cercetatorilor francezi mi-a adus aminte de Lore, colega Mariei, care si-a parasit scoala si colegii pentru ca parintii ei au hotarat sa traiasca un an pe un vapor cu care sa calatoreasca prin lume. 

Fata urma sa isi continue studiile la distanta.

Ultima data cand au corespondat erau prin Golful Mexicului dupa care au disparut din toate comunicarile...

Lore era nefericita.

*

Calatoriile mele imi arata, la final, cat de mult imi place "sa stau locului". Sunt de fapt atasat definitiv valorilor sedentare ale culturii in care m-am nascut. Imi place raul, ramul...

De cativa ani, mai precis de vreo zece, am inceput sa fiu preocupat de dinamicile populatiilor. Creuzetul global a inceput sa fiarba. Puzzelul european gliseaza, se intrepatrund culturile, culorile specifice diverselor civilizatii europene se amesteca... 

Aveam teorii, explicatii, "ingrijorari" metafizice... totul era o poezie intelectuala, un festin al mintii care vedea dincolo de lucrurile imediate si emitea analize inteligente. 

Perspectiva imediata ca fata mea cea mare sa plece de acasa, in mai putin de un an, ca sa studieze in alta tara/cultura, mi-a schimbat dureros aceasta optica.

Ma si vad cu copiii imprastiati care prin ce colturi ale lumii. Am inceput sa simt fiorul distantelor fizice si culturale care pot aparea intre mine si ei, intre ei insisi, intre noi, parintii, si copiii lor, nepotii nostri...

Tarele culturii mele sedentare...