Dialoguri esentiale II

Ca sa iesim din efemer, din cotidian, avem exercitiul raportarii la istorie, la natura, la univers, la teorii si sisteme care opereaza cu alti parametri.

Instanta prima si ultima la care ne raportam este Dumnezeu si la ea ajungem prin rugaciune sau meditatie, adesea prin dialog direct, nemijlocit si neingradit de bariere autoimpuse.




Ceea ce ne impiedica sa adancim acest dialog este « cotcodacitul », gandurile care zburda steril in cap ca margelele intr-o cutie de tinichea si care ne sunt servite gata mestecate pe tipsia agendei zilnice prin canale media sau viral, de la alti oameni afectati.

Exercitiul castigarii de substanta prin dialog esential trebuie sa fie continuu. El se expune, insa, riscului de a genera personalitati autiste, asociale.



Pentru un om cu familie si relatii sociale, calugaria in lume este un nonsens.

Exista, insa, o dreapta chibzuinta care are la baza invatatura ca si vorbirea este un dar de la Dumnezeu si ca trebuie atent chibzuita.

Am convingerea ca istoria nu este o paranteza intre prima si a doua venire a lui Hristos, ca viata trebuie implinita si ca este un mare dar ce trebuie respectat ca atare : cu bucurie si cu chibzuinta !

Relatiile si, in conscinta, dialogurile noastre trebuie atent socotite, gestionate fara pretiozitate, in firesc, dar si fara superficialitate.



Succesiunea zilnica de relatii/dialoguri/comunicari de voie si de nevoie, de lucru sau de placere trebuie incadrata dimineata si seara, la inceput si la sfarsit de lucru, de dialogul personal cu Dumnezeu.

Asemenea, respectarea duminicilor, posturilor si sarbatorilor da ciclicitate si aseaza omul pe un fagas, stabileste firesc legatura intre dimensiunea noastra umana, efemera si rosturile de din afara timpului.




Spune-i unui om fara probleme ca dupa viata vine moartea. Va spune ca asa este.

Spune-i ca va muri ! Va fi de acord, convins ca asta se va petrece candva, departe.

Spune-i ca intr-un an, luna viitoare, ca maine va muri. Va avea un soc.





Am vazut spitale pline de oameni, indiferent de varsta, care aflasera ca vor muri. Invariabil, intrebarea De ce ? De ce eu ?

Dupa o viata de raportari superficiale la viata, lume si la propria persoana, iminenta mortii ii deprima pe unii, ii sminteste pe altii si ii transforma in mistici pe cei mai multi.



Am vazut oameni bolnavi dispusi sa se inchine si la Sfanta Matura, la orice si oricine le promite vindecarea, nu mantuirea, orice le poate amana sfarsitul si da iluzia vesniciei terestre pentru o alta scurta perioada te timp.

Sunt, insa, oameni pentru care astfel de incercari reprezinta prilejul de a-si construi un dialog autentic cu nemurirea, de a se raporta firesc si smerit la Dumnezeu.





Intrebat de fratele meu bolnav « Ce mai este de facut acum ? », profesorul Jakes, seful clinicii de chirurgie de la Spitalul AKH din Viena a raspuns simplu : « Mergi acasa si pune-ti in ordine lucrurile cu Dumnezeu !»

Dialoguri obligatorii - I

I.
« Cotcodacitul » la oameni

Exista oameni care vorbesc intre ei fara sa isi comunice nimic.

E ca un dat din coada al unui caine care isi manifesta bucuria intalnirii.
Eu numesc asta cotcodacit

Replici sablon care se succeda si se reclama una pe alta firesc, intr-o logica a momentului, fara nevoia incarcaturii de continut.



Am urmarit de cateva ori comportamentul si dialogul unor alcoolici in raionul de bauturi. Replicile lor nu se abat decat minor de la un sablon universal, ritualic. Ezitarea, studierea, decizia impulsiva asupra produsului si tot pachetul lingvistic ce le insoteste sunt standard. La fel si vorbele pe care si le spun in prima jumatate de ora de la deschiderea primei sticlei sau dupa 3,4,5 ore de bautura. Comunicarea ar fi aceeasi chiar daca ar vori limbi diferite.

Exista limbaj de lemn la mesele festive, in autobuz, pe strada, la birou, in cancelariile profesorilor, intre profesori si elevi/studenti, la intalnirile prietenilor, la televizor, in politica, la Bruxeles si Strasbourg





II.
« Cotcodacitul » la oameni - Varianta necesara

Exista un tip de dialog steril care are o dimensiune pozitiva atunci cand are o conotatie terapeutica.
Acel «Te inteleg si te cred !» pe care trebuie sa il spui unui « neinteles » furios este de preferat oricarei argumentatii logice.
Asemenea cand un interlocutor sau un grup de oameni iti asteapta declararea adeziunii si recunoasterea valorilor lui este nevoie sa adopti cliseele lui lingvistice.
Este riscant sa preferi umorul englezesc glumelor de autobaza intr-o baie electorala de multime, de exemplu.
Sotia mea imi spune adesea ca am tendinta de a deveni ermetic sau ca din cand in cand “fac pe desteptul”.




III.
Dialogurile importante

Dialogul autentic imbogateste, aduce lumina, stabileste legaturi puternice si durabile. El este apanajul oamenilor inteligenti sau doar al celor « sinceri » cu propria persoana si cu cei la care se raporteaza.

Atunci cand nu sunt destept, si mi se intampla adesea, fac eforturi sa pastrez contactul cu cei care imi sunt dragi.
Si sunt multi !

Adesea am sentimentul ca sunt intr-un numar de circ chinezesc cu farfurii suspendate pe bete si pe care trebuie sa le invartesc in continuu ca sa nu cada si sa se sparga.



« Farfuria » sotiei mele este cea mai importanta ! De « invartirea » ei tine linistea majoritatii timpului meu personal si mare parte din echilibrul meu launtric. Sunt momente cand cuvintele sunt necesare, cand nu este de ajuns sa ne intelegem din priviri ; suntem oameni, avem momente mai bune sau ma rele, simtim nevoia de a fi intelesi si de a ni se raspunde nevoilor personale. O simpla fisura de comunicare se poate transforma repede in prapastie. Pana acum am trecut de ispite cu iubire, rabdare si atentie.



Farfuriile copiilor sunt colorate, diferite, cad usor si se sparg adesea ; de aceea ele sunt intr-o schimbare continua. Dialogul cu copiii mei este un spectacol simplu la inceput si din ce in ce mai complicat cu timpul ; necesita atentie continua, timp, disponibilitate, rabdare si creativitate. Este superb acel moment in care ei incep sa realizeze ca sunt mai destepti decat parintii lor si dupa asta raman asa tot timpul.




Parintii sunt un capitol special. Vorbim, comunicam nonverbal, incercam sa depasim bariere de generatii… e greu ! Uneori am impresia ca presiunea vremurilor de dinainte si incarcatura compromisurilor majore din vietile lor. de voie sau de nevoie, au sapat definitiv in personalitatea si valorile lor de viata si ca numai Dumnezeu mai poate indrepta lucrurile. Noi, la randul nostru, purtam tarele vremurilor in care traim. Concilierea vine din perceptul crestin care spune ca un copil trebuie sa isi respecte parintii si ca rugaciunile parintilor intaresc casele copiilor.


La masa prietenilor este important pe cine chemi si cata rabdare ai cu cei care nu isi spala farfuriile. O relatie se poate « murdari » foarte usor ; e mai simplu asa, ne pierdem rabdarea sa pastram aparentele « curate ». Am prietenul meu pe care il stiu « acolo » si pe care, din cand in cand, simt nevoia sa il sun si sa il intreb « Ce mai faci mai Fish? ». Si ca el mai sunt cativa.


Mai sunt finii mei cu care ma simt dator sa comunic sa ii simt aproape si simt nevoia sa particip la problemele lor. La fel cu nepotii, cumnata si verii mei.


Sunt si oameni cu care simt nevoia sa comunic pentru schimb de idei, din acorduri sau diferente de opinie ma hranesc, ma potentez !
Pe ei ii caut adesea si nu imi dau seama cand a trecut timpul cand comunicam, gasim locuri comune sau diferente incitante.




IV.
Comunicarea cu lumea



In ce priveste societatea, interfata media pentru schimb de informatii este din ce in ce mai isterica si deformatoare. Este important sa comunic in permanenta cu oamenii, cu oameni din segmentul de 2% social. Sa vorbesc direct, mai mult decat sa ii urmaresc de la distanta. Construiesc o imagine prin puncte si prin inductie.

Sunt tentat din ce in ce mai mult sa imi selectez mediul in care ma misc si cu care schimb informatii, sa refuz relatile formale si sterile, sa simplific.

Dimensiunea mea de sociala imi reclama insa adesea manifestari publice! La Taifas!
Referentialul social da iluzia stabilitatii.

In vremuri de criza a sistemului indivizii devin posaci, revoltati sau intra in panica.

In afara culturii in care ne-am nascut si traim, comunicam cu obstacole, bariere culturale si de limba, infruntam prejudecati si stereotipuri si tanjim dupa vorba dulce de acasa sau uitam definitiv de ea si ne pierdem in satul planetar

Grecia profunda!

Deasupra Sfantului Munte Athos este un nor aproape tot timpul; ca semn al protectiei Maicii Domnului. Chiar si atunci cand nu este niciun nor in restul cerului, poti vedea norisorul alb in varful muntelui.

De pe plajele din Sithonia, peninsula vecina, se vede Muntele Athos.

Grecii sunt convinsi ca in Rai se vorbeste limba greaca; pentru ca Dumnezeu este grec. Cu toate acestea, din ce in ce mai putini preoti ortodoxi sunt greci in Grecia.

Preotul grec merge imbracat tot timpul in straie preotesti, este barbatul unei singure femei toata viata si, de obicei, are multi copii. Strictetea normelor de viata ale unui preot il face sa isi gaseasca greu sotie. Multi dintre ei sunt preoti celibati sau chiar calugari.

In sudul Sithoniei, incepand din Sarti, Sykia, este preot paroh peste 28 de biserici intinse pe 40 de km un preot roman, Parintele Nicolae – Pater Nicolaus. Sa nu indraznesti sa le zici ceva grecilor despre parintele lor!

Tatal parintelui lucra la Petrol si Gaze in zona Moinesti – Bacau si asculta Europa Libera in curte cu radioul dat la maxim; ostentativ. Securitatea l-a omorat.

La 16 ani, Nicolae – cel mai mare dintre copii a fost obligat sa se angajeze in locul tatalui ca sa isi intretina mama si cei 4 frati. Si a continuat sa asculte, la randul lui, Europa Libera in curte cu radioul dat la maxim.

A fost ridicat de securitate, anchetat si batut cu scaunul pus pe cap.

A aflat ca este un preot la Valea Plopului care ar putea sa il ascunda. S-a dus aici si i-a cerut adapost parintelui uitand sa ii spuna ca este cautat de securitate.

Dupa catava vreme, securitatea i-a dat de urma si i-a trimis mandat de arestare aici.

Ii spune parintelui Tanase si acesta ia hotararea sa il trimita intr-un sat din delta, la un alt preot - fin de-al lui.

Tanarul Nicolae pierde vaporul; acest vapor se scufunda si toti oamenii care erau in el mor! Pleaca cu celalalt vapor, ajunge la destinatie, dar toata lumea din Valea Plopului este convinsa ca a murit.

Imediat dupa revolutie se intoarce acasa, mai lucreaza o vreme in tara dupa care pleaca la Sfantul munte, cu greu, cu bani putini.

Atoniada este o scoala teologica veche in Muntele Athos; tanarul Nicolae urmeaza cu abnegatie aceasta scoala si este rugat de mai multi episcopi sa slujeasca intr-o parohie greceasca.

Prin anii 70, in Sytonia nu era curent electric si aici se putea ajunge din Tesalonic doar cu vaporul, in cateva zile. In zona Sykia populatia este venita majoritar din Capadocia Sfantului Vasile cel Mare, din Asia Mica, atunci cand au fost izgoniti definitiv de turci, la inceputul secolului XX.

Bisericile sunt mari si frumoase dar nu au turle, ca sa nu le vada turcii.

Tot pe vremea turcilor, acestia navaleau in satele grecesti si le profanau mormintele. Asa ca au inceput sa isi ingroape mortii la adancime mica si in timpul navalirilor ii dezgropau si ii tineau sub pat in valize. De atunci a ramas obiceiul ca mortii sa fie ingropati la 30 de cenimetri sub pamant. La trei ani se dezgroapa, se pun intr-o valiza si se pastreaza in osuarul din cimitir. Timp de trei ani mormintele sunt ingrijite si tamaiate zi de zi de catre un membru al familiei.

In primii trei ani de la venire in Sykia, Pater Nicolaus a tinut Sfanta Liturghie in fiecare zi, de la ora 7. Preoteasa, absolventa de franceza – spaniola la Universitatea din Bucuresti era prezenta la fiecare.

Parintele Nicolae are 39 de ani si 5 copii.

Mai am o fetita!

Mai am o fetita.

Are 750 de grame si mai are 3 luni si jumatate pana se naste.

Am vazut-o de la 20 de saptamani, e fascinant! Oricat as incerca, nu pot sa integrez acest lucru minunat decat prin aproximare.

In mersul nostru prin lume Dumnezeu ne-a ingaduit doua inlesniri:

Prima este aceea de a opera mental cu aproximari ale lucrurilor. Aici profunzimea rationamentelor si nuantelor depinde de incarcatura pe care fiecare om o da lucrurilor. Este important pentru aceasta modul in care fiecare ne definim TEORIA prin alegerea OBIECTELOR si a RELATIILOR intre ele. Mecanica lucreaza cu aproximari grosiere si nu este interesata decat de masa corpurilor pe cand fizica cuantica merge la fineturi de structura si relatii complexe intre obiectele sistemului. Sociologia ma infioara, lucreaza cu "obiecte statistice".

A doua este uitarea. Ne-a ingaduit-o ca sa ne "golim" din cand in cand si sa ne putem improspata. Istoria nu uita. Popoarele mari au aceasta calitate de a-si castiga consecventa prin exercitiul ne-uitarii istoriei. Eram convins ca nemtii nu ne vor uita/ierta pana ce am vazut kazaciocul lui Schroder de pe conducta ruseasca.

Exista lucruri in universul meu pe care le prospectez din cand in cand si care ma apasa cu neputinta de a le cuprinde, oricat as incerca:

Nemarginirea universului

Infinitul mic, eevidenta ca poti sonda nesfarsit "in jos"

Timpul

Relativitatea Timpului

Viata

Nasterea de oameni

Gandul

Sufletul

...

La nelinistile lui Emil Cioran, Petre Tutea ii spunea: - Tu incerci sa iei din prerogativele lui Dumnezeu!

Grija lumeasca

In ultima vreme vad in prejma mea oameni care au „stress-uri”.

Traim experientele noastre de viata cu apasarea si orgoliul ascuns al unicitatii lor.

„Dramele” copiilor sunt incomensurabile si ireparabile, la limita dezastrului.

Incercam sa ii explic prietenului meu conferentiar la Universitate ca micile lui incidente legate de muncitorii care ii lucrau casa nu trebuie sa il afecteze foarte tare si ca el nu cunoaste presiunea unui „deadline”, a termenului de plata a unei facturi sau ce inseamna ca tot proiectul tau sa depinda de seriozitatea unui functionar si tot stresul generat de acestea situatii. Mi-a raspuns ca sa salvez eu ursii polari ca problemele lui astea sunt!

Roxana este stresata pentru ca si-a pierdut vechiul serviciu si ca este fortata sa inceapa un „after school” in conditiile in care nu a administrat nicio afacere pana acum.

Dan este regizor, are impresar, ar trebui sa puna o piesa noua in Resita dar, pur si simplu, montarea s-a intrerupt si nu se intrevede nimic. Alte cateva proiecte s-au risipit anul acesta. Dan este un om care se roaga zilnic, citeste, dar aceasta perspectiva a saraciei pune fata in fata deznadajduirea ca examen practic cu valenta ei de pacat greu, asa cum il stie din lecturile lui teologice. Il incearca Dumnezeu.

Viorica porneste cu nadejde o afacere de la zero, dupa ce cu cativa ani inainte vindea in propria revista publicitate de 100.000 de euro

Ovidiu s-a asociat intr-o afacere cu prietenul sau din copilarie, cu toata increderea, iar acesta pleaca cu tot profitul de 2 milioane de euro.

Giuliano si Mari si-au facut restaurantul visurilor lor, 5 stele Michelin, atmosfera desavarsita, probabil o afacere prospera dar este prima data cand nu isi pot onora datoriile pe termen scurt catre prieteni. Giuliano nu mai doarme noaptea.

Magda este stresata pentru ca, dupa ce a ramas vaduva la 30 de ani, o jurista tanara de la primarie o suna si ii spune ca tot ce va face de acum incolo si poate afecta interesele copiilor trebuie sa aiba acceptul ei, ca nu are voie sa vanda nimic si ca nu are acces la propriul cont bancar pentru ca sunt si banii copiilor.

Elena are 3 copii. A treia este o fetita si o cheama Lavinia. Are 9 ani si este superba. Acum 10 ani, cand a aflat ca este insarcinata, mai avea doi baieti, ii era greu, lucra intr-un magazin iar patroana i-a spus ca daca intrerupe sarcina o da afara, ca o sa fie fetita si ca o sa o boteze chiar ea. I-a ajutat Dumnezeu si dupa nasterea fetitei si-au vandut apartamentul din Bucuresti, si-au cumparat o casa langa Timisoara, a facut scoala de asistente si s-au angajat amandoi, ea si sotul ei, ea asistenta si el infirmier in acelasi spital. Au sere cu legume, vand salata primavara si rosii vara. Traiesc modest. Copii sunt cuminti, Sergiu viseaza sa se faca bucatar si a fost in excursie cu primaria la Praga. Mama ei sta cu ei, munceste enorm dar isi tine schizofrenia in frau cu medicamente. I s-a declansat in copilarie in urma socului avut in urma unui viol. Noua luni mai incolo se nastea singurul ei copil. In octombrie Elenei si sotului ei le expira contractul de munca pe perioada determinata; pozitia este libera dar prin ordonanta de guvern nu se mai fac angajari in spital. Acesta este stresul ei.

Vazand problemele oamenilor, imi este rusine sa am „stresuri”.

La sfarsitul zilei ridic privirea din preocuparile cotidiene si, in drum spre casa, dau un telefon unui prieten care are greutati, trec pe la mormantul fratelui meu, iau la ocazie un paznic ce asteapta o masina de o ora si jumatate si il duc doi km mai departe de casa mea pana la el acasa iar la intoarcere il duc o statie ca sa prinda autobuzul pe un domn care alerga disperat dupa ultima cursa din seara asta.

„ – M-ati ajutat enorm! Dumnezeu sa va binecuvanteze!”

">

Amintiri de la bloc

6 ian 2008
Suprarealismul casei noastre:
langa pat gasesc o coada de matura, o racheta de badminton, o carcasa de compact disc si o ciuperca de plastic - mov cu picatele galbene.
Dumitra apare in timp ce scriu si se ascunde sub patura. Trebuie sa o pierd si sa gasesc; “ Unde e Dumitra?! “ 5 minute in sir – ea e foarte vesela.
Stau pe marginea patului cu calcaiul piciorului drept pe racheta de badminton si cu varful pe coada maturii.
A descoperit intre matura si cd o biluta roz si apoi pleaca fericita plimband racheta pe gresia din hol.
Noapte buna!

Perspective inalte

Definitorie pentru un om este natura preocuparilor sale. Importanta pe care o da lucrurilor, slabiciunile pentru unele. indiferenta pentru altele, implicarea afectiva sau dispretul, raspunsul la actiunile simple ale mediului asupra sa, in toate acestea sta secretul durabilitatii fericirii sau nefericirii sale. O analiza cantitativa a tuturor acestor raspunsuri personale poate da o imagine bine aproximata asupra pozitiei si traiectoriei unui om in viata. Lipsa perspectivei detasate asupra acestor aspecte ne poate face sclavi orbi ai detaliilor care ne vor sufoca viata astfel. Detalile ne reclama in permanenta atentie si ne confisca de la lucrurile importante ale vietii noastre. Frumusetea launtrica, sufleteasca a unui om este data de gandurile si preocuparile pe care le poarta in fiecare moment cu el. Acestea se reflecta ca o haina lumninoasa sau dimpotriva pe chipul sau. Am incercat sa observ lumina de pe chipurile oamenilor in autobuzul care ma conducea spre avion. Cateva femei preocupate in mod evident de micile stresuri generate de culoarea posetei, aspectul fustei sau imperfectiunea culorii de pe unghii. Doi oameni de afaceri cu vestimentatie corecta, cu indicatorii profitului in minte si cu stresurile termenilor unei afaceri intr-un mediu economic neasezat. Doi tineri, sot sotie, apasati de teama de a calatori cu avionul si de stresul transferului dintr-un avion in altul intr-un aeroport necunoscut. Un tanar domn la 35-40 de ani condus de ambii parinti la aeroport preocupat de din ce in ce mai proasta calitate a oamenilor si a preocuparilor lor. Eu, uitandu-ma la ceilalti oameni. Sotia mea se cearta in gand cu altii si cu mine. Mama mea uramareste inchizitorial pe securistii si profitorii tranzitiei. Fiul meu viseaza si construieste trasee fantastice cu puterea mintii. Prietenul meu nu poate sa doarma pentru ca mesterii de la casa il duc cu vorba de o luna. I-am zis ca sa nu se streseze ca nu e asa important ce se intampla si el mi-a zis ca sa salvez eu ursii polari ca astea sunt problemele lui. Calugarii sunt oameni care fug de bruiajele aglomerarilor umane si se retrag pentru rugaciune si contemplatie. Parintele meu duhovnic avea in fiecare zi timpul lui in care se gandea la “ cele nevazute “ . Vara spovedea in foisorul din curtea manatirii unde il gaseam privind in zare si parca plutind deasupra lucrurilor. Se gandea la maretia creatiei lui Dumnezeu, cea pe care noi o ignoram si pe care nu reusim sa o cuprindem. Soarele este de mii de ori mai mare fata de Pamant. Pana la marginea galaxiei sunt mii de ani lumina. Parintele stia temperatura de la suprafata soarelui, dimensiunile stelelor, distante, elemente de astronomie care il faceau pe el sa se gandeasca la maretia si bunatatea lui Dumnezeu care, dupa ce a creat El toate aceste imensitati a mai stat sa il faca si pe om dupa chipul si asemanarea Sa. Ce mare este Dumnezeu daca a facut taoate acestea! Era foarte implicat si in treburlle manastirii, stia tot ce se intampla si nimic nu faceau macile fara sa ceara binecuvantare de la el. Dar ora lui de reflectie zilnica la cele nevazute facute de Dumnezeu ii dadea detasare. Parintele nu isi pierdea firea, o data sau de doua ori pe an daca il razbea vrasmasul. In avion incerc sa privesc pe geam si sa “prind” forma curbata a pamantului. De la 10.000 de metri se intuieste ceva. E imens! Ce-a lasat Dumnezeu... Jos se vad firav aglomerarle umane si intuiesti undeva formele punctiforme ale oamenilor purtand drame, griji sau bucurii unele ridicate pana la cer. Parintele explora doar nesfarsitului universului, niciodata infinitul mic pe care tot Dumnezeu l-a lasat sa se scufunde la nesfarsit in jurul punctelor. Am aflat de preocuparea sa abia dupa ce a murit dintr-o carte scrisa de una din fiicele sale duhovnicesti. As fi vrut sa vorbesc cu parintele despre asta. Tare as fi vrut! Sa ii ascult reflectiile intelepte dupa o scfundare in imensitatea infintezimala a formelor moleculare si a structurilor atomice care repeta pe undeva sistemul planetar din jurul Soarelui. Oricat de mic este un lucru totdeauna exista ceva mai mic. Pana la nesfarsit. Daca ne-am face mici cu puterea mintii, cat de mici, am explora universuri fantastice cu forme si organizari nebanuite. Purtam nesfarsite universuri cu noi. Fascinatia creatiei poate sa ne cuprinda si privind inauntru deopotriva cu contemplatia nesfarsitului exterior. Cand eram copil eram convins ca nu am sa mor, nu puteam sa inteleg cum se poate termina brusc firul vietii. La fel nu puteam cuprinde ideea unui univers nesfarsit, in care chiar si dupa ultimul lucru mai era ceva mai departe. Nici acum nu pot cuprinde aceasta notiune dar am invatat sa traiesc cu ea. Daca as putea, as da copiilor mei aceasta putere de a schimba din cand in cand perspectiva asupra lucrurilor. Sa se gandeasca la cele nevazute, necuprinse, ca parintele. Sa poata sa vibreze la frumusetea universului infinitului mic. Sa priveasca lumea ca pe o supa chimica in continua cautare si reactie. Sa inteleaga dimensiunea sociala a omului si sa poata privi societatea umana ca pe un organism viu, prin comparatie cu micile societati ale insectelor sau animalelor. Sa empatizeze cu universurile individuale ale oamenilor si sa aiba puterea sa il priveasca pe om ca un intreg de la nastere pana la moarte iar societatile umane in frumusetea dezvoltarii lor istorice. Si apoi sa traiasca bucuriile si nefericirile lor ca oameni. Perspectivele inalte i-ar feri de inrobirea de catre efemer. Din cand in cand reusesc sa schimb perspectiva si sa plutesc. Totdeuna cineva sau ceva ma trage inapoi de picior.