Perspective inalte

Definitorie pentru un om este natura preocuparilor sale. Importanta pe care o da lucrurilor, slabiciunile pentru unele. indiferenta pentru altele, implicarea afectiva sau dispretul, raspunsul la actiunile simple ale mediului asupra sa, in toate acestea sta secretul durabilitatii fericirii sau nefericirii sale. O analiza cantitativa a tuturor acestor raspunsuri personale poate da o imagine bine aproximata asupra pozitiei si traiectoriei unui om in viata. Lipsa perspectivei detasate asupra acestor aspecte ne poate face sclavi orbi ai detaliilor care ne vor sufoca viata astfel. Detalile ne reclama in permanenta atentie si ne confisca de la lucrurile importante ale vietii noastre. Frumusetea launtrica, sufleteasca a unui om este data de gandurile si preocuparile pe care le poarta in fiecare moment cu el. Acestea se reflecta ca o haina lumninoasa sau dimpotriva pe chipul sau. Am incercat sa observ lumina de pe chipurile oamenilor in autobuzul care ma conducea spre avion. Cateva femei preocupate in mod evident de micile stresuri generate de culoarea posetei, aspectul fustei sau imperfectiunea culorii de pe unghii. Doi oameni de afaceri cu vestimentatie corecta, cu indicatorii profitului in minte si cu stresurile termenilor unei afaceri intr-un mediu economic neasezat. Doi tineri, sot sotie, apasati de teama de a calatori cu avionul si de stresul transferului dintr-un avion in altul intr-un aeroport necunoscut. Un tanar domn la 35-40 de ani condus de ambii parinti la aeroport preocupat de din ce in ce mai proasta calitate a oamenilor si a preocuparilor lor. Eu, uitandu-ma la ceilalti oameni. Sotia mea se cearta in gand cu altii si cu mine. Mama mea uramareste inchizitorial pe securistii si profitorii tranzitiei. Fiul meu viseaza si construieste trasee fantastice cu puterea mintii. Prietenul meu nu poate sa doarma pentru ca mesterii de la casa il duc cu vorba de o luna. I-am zis ca sa nu se streseze ca nu e asa important ce se intampla si el mi-a zis ca sa salvez eu ursii polari ca astea sunt problemele lui. Calugarii sunt oameni care fug de bruiajele aglomerarilor umane si se retrag pentru rugaciune si contemplatie. Parintele meu duhovnic avea in fiecare zi timpul lui in care se gandea la “ cele nevazute “ . Vara spovedea in foisorul din curtea manatirii unde il gaseam privind in zare si parca plutind deasupra lucrurilor. Se gandea la maretia creatiei lui Dumnezeu, cea pe care noi o ignoram si pe care nu reusim sa o cuprindem. Soarele este de mii de ori mai mare fata de Pamant. Pana la marginea galaxiei sunt mii de ani lumina. Parintele stia temperatura de la suprafata soarelui, dimensiunile stelelor, distante, elemente de astronomie care il faceau pe el sa se gandeasca la maretia si bunatatea lui Dumnezeu care, dupa ce a creat El toate aceste imensitati a mai stat sa il faca si pe om dupa chipul si asemanarea Sa. Ce mare este Dumnezeu daca a facut taoate acestea! Era foarte implicat si in treburlle manastirii, stia tot ce se intampla si nimic nu faceau macile fara sa ceara binecuvantare de la el. Dar ora lui de reflectie zilnica la cele nevazute facute de Dumnezeu ii dadea detasare. Parintele nu isi pierdea firea, o data sau de doua ori pe an daca il razbea vrasmasul. In avion incerc sa privesc pe geam si sa “prind” forma curbata a pamantului. De la 10.000 de metri se intuieste ceva. E imens! Ce-a lasat Dumnezeu... Jos se vad firav aglomerarle umane si intuiesti undeva formele punctiforme ale oamenilor purtand drame, griji sau bucurii unele ridicate pana la cer. Parintele explora doar nesfarsitului universului, niciodata infinitul mic pe care tot Dumnezeu l-a lasat sa se scufunde la nesfarsit in jurul punctelor. Am aflat de preocuparea sa abia dupa ce a murit dintr-o carte scrisa de una din fiicele sale duhovnicesti. As fi vrut sa vorbesc cu parintele despre asta. Tare as fi vrut! Sa ii ascult reflectiile intelepte dupa o scfundare in imensitatea infintezimala a formelor moleculare si a structurilor atomice care repeta pe undeva sistemul planetar din jurul Soarelui. Oricat de mic este un lucru totdeauna exista ceva mai mic. Pana la nesfarsit. Daca ne-am face mici cu puterea mintii, cat de mici, am explora universuri fantastice cu forme si organizari nebanuite. Purtam nesfarsite universuri cu noi. Fascinatia creatiei poate sa ne cuprinda si privind inauntru deopotriva cu contemplatia nesfarsitului exterior. Cand eram copil eram convins ca nu am sa mor, nu puteam sa inteleg cum se poate termina brusc firul vietii. La fel nu puteam cuprinde ideea unui univers nesfarsit, in care chiar si dupa ultimul lucru mai era ceva mai departe. Nici acum nu pot cuprinde aceasta notiune dar am invatat sa traiesc cu ea. Daca as putea, as da copiilor mei aceasta putere de a schimba din cand in cand perspectiva asupra lucrurilor. Sa se gandeasca la cele nevazute, necuprinse, ca parintele. Sa poata sa vibreze la frumusetea universului infinitului mic. Sa priveasca lumea ca pe o supa chimica in continua cautare si reactie. Sa inteleaga dimensiunea sociala a omului si sa poata privi societatea umana ca pe un organism viu, prin comparatie cu micile societati ale insectelor sau animalelor. Sa empatizeze cu universurile individuale ale oamenilor si sa aiba puterea sa il priveasca pe om ca un intreg de la nastere pana la moarte iar societatile umane in frumusetea dezvoltarii lor istorice. Si apoi sa traiasca bucuriile si nefericirile lor ca oameni. Perspectivele inalte i-ar feri de inrobirea de catre efemer. Din cand in cand reusesc sa schimb perspectiva si sa plutesc. Totdeuna cineva sau ceva ma trage inapoi de picior.