De fiecare data cand ma intorc dintr-o calatorie descopar cum viata merge mai departe in oamenii lasati in urma, fara mine. Viata mea, fara mine, "curge" independent de prezentul si prezenta mea ca element perturbator. Dupa o saptamana, devin o imagine - ceea ce este mult mai putin decat o viata, decat o prezenta. Si viata curge...
Este fascinant cum marca prezentului, a persoanei intai singular cu verb la timpul prezent ne da senzatia de etern.
Suspendarea noastra dintr-o realitate prezenta arata imediat cat de usor lumea aceasta se poate dispensa de noi.
Dupa un an, mama se impaca cu ideea ca i-a murit fiul, nevasta devine vaduva si se marita, copilul devine orfan, uita si ii ramane doar o durere si protectia lui Dumnezeu, prietenii se instraineaza, iubitele devin foste iubite...
Distanta in kilometri defazeaza de asemenea.
La intoarcere acasa, dupa un an, nu mai esti omul care ai fost, devii defazat de lumea care s-a miscat si s-a repozitionat intre timp...
Drama emigrantilor este ca ...% dintre ei isi refac vietile, ...% dintre ei, cand isi aduc sotiile dupa ei, divorteaza la un an... Nu isi mai pot lipi timpii prezenti diferiti doar din amintirea unui timp trecut comun.
Cand ma gandesc la timpul si la locul copilariei mele ma doare carnea. O lume care moare... La tara moartea era fireasca. Dupa 70 de ani oamenii se pregateau. Si cand venea sorocul, aveau cam o saptamana sa se desparta. Toata firea avea ragaz sa se desprinda si priveghiul spre moarte arunca sufletul direct in lumea cealalta, insotit de mintile si sufletele apropitilor.Ma uit acum, la oras... Zilele astea Dorina cumpara cele de randuiala pentru mama ei care trage sa moara. Nu sunt femei care sa o pazeasca, nu impacare, nu desprindere fireasca... Moare o femeie tanara de cancer. Si toata firea sufera... Atat!
Lumea copilariei mele moare departe de mine. Defazata - eu de ea si ea de rosturi - din 4 case una e parasita, sofrul copilariei mele se naruie, mormintele stramosilor mei se surpa, nu mai au femei care sa le tamaie, mama mea e la bucuresti, sora ei, matusa mea, cu omul ei in spital la craiova, eu... bunicii mei dinspre tata ingropati in Brancoveni, fratele meu ingropat pe langa bucuresti...
Muica nu a iesit din sat niciodata! De fapt, nu mergea pana la rascruci, la 50 de metri de poarta ei... Cand mergea de Pasti si de Craciun la cimitir sa isi tamaie mortii, intreg unversul, atentie, nu pamantul... Universul, cu timp cu tot se misca odata cu ea. Oala de pamant, cu carbuni incinsi si tamaia aia de pe coaja de copac... fumul urca direct in CER!! Iar scoaterea ei din cei 100 de metri patrati care ii fusesera haraziti avea in ea jertfa unei vecernii cu miezonoptica, utrenie si liturghie dupa ele... Lumea ei - lumea lui Dumnezeu - era intensa, profunda, cu legatura la cer iar moartea era doar o trecere intre taramuri. Va spun. Stiu. Am fost acolo.
Cand am inceput sa experimentez distantele... am vazut cum departarea, desprinderea se fac cu pierdere de substanta, de suflet. Si cu defazaje. De sunet, de frecvente, de vibratii, de aspiratii... Si in toata aceasta nebunie unul incepe sa traga hais si altul cea. Si atunci legaturile dintre suflete se altereaza, sfarsesc prin instrainare si rupere. Distanta altereaza relatia.
Adesea ma indepartez... Geografic... In timp... Am colindat lumea, lumile, zarile... Am vazut cum este sa fii "mort" pentru ceilalti. Din cand in cand ma suspend din lumea mea prezenta si nimeni si nimic nu sufera... S-au prapadit in spatele meu oameni, lumi, universuri, s-au zamislit istorii... si nu am apucat sa le asez pe toate cum trebuie in sufletul si in amintirile mele. Dar ele sunt acolo.
Departarea altereaza, sterge, subtiaza legaturile noastre sufletesti, relatiile omului modern contemporan. Pe masura ce nicio memorie nu ne va mai reclama prezenta ca imagini, istorii, atunci cand nu vom mai fi in nicio amintire, vom fi pe de-a intregul al lumii celeilalte... Inapoi la randuiala cea dreapta.
Ne rugam pentru asta, sa trecem in randuiala cea buna!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu