Despre timpii MARI si timpii mici

Dumnezeu mi-a dat mereu timpi  mici, ca dar!

Momente! 

Timpii mai mari... nu am stiut sa ii gestionez niciodata. 

Nu am putut sa pun cap la cam timpi, varste, perioade! Nu am carat cu mine decat memoriile importante, cele care pastreaza esenta lucrurilor. M-am debarasat inconstient de detalii si continuturi, am pierdut chipuri dragi, amintiri nu le-am putut duce cu mine...

Seara! Maria (16) o ia pe Elisabeta (1,5) in brate si o aseaza pe scaunul ei. Reflex, stie ca acolo este locul unde sora mare ii pune muzica sa o adoarma si incepe sa ii ceara: "La la la!" Zambesc, Maria ma avertizase ca asa va fi! Apoi am iesit pur si simplu din cadru... Pavel (13) , Sanziana (8) vin si ei si incep sa isi povesteasca... asculta cam aceeasi muzica, au povesti, Maria ii pusese Mika si aia mica topaia pe scaun, incep sa discute intre ei... noi, eu si mama lor, stateam in cadrul usii, in afara povestii. O iau din patul ei si pe Dumitra (5) si o aduc in brate... era nefericita ca nu stiu ce... dar se integreaza instantaneu si impreuna, toti cinci, construiesc un moment, o simfonie cosmica, dincolo de material, ceva in stransa legatura cu noi dar care va merge in continuare si fara noi... Greu de spus in cuvinte, un microunivers creat din noi, plin in continut, idei, cuvinte, sentimente, lucruri materiale deopotriva.

Niciodata nu am stiut sa integrez in logica si simtirea personala timpul! Copil fiind, simteam ca nu am sa mor niciodata, eram sigur de asta, opusul era lipsit de sens.

Pe copiii astia ii simt ca pe unicul meu contract cu Dumnezeu! Cum sa va pot transmite asta! Nicicum! E un lucru care trebuie trait!

Am incercat sa inteleg timpul! Timpii mari! Am incercat! Sunt convins ca la scara macrocosmica timpul curge altfel! Aud cateodata huruitul greu si lent al mecanicii planetare... noptile cu cerul limpede... se vad timpii mari de pe marginea campului meu din Tamasi... Am curbat timp in viteze stelare, am prospectat infinitul mic pana la sublimarea in idee... E fascinant sa plonjezi in timpii mici... ar fi fabulos... 

Toate astea nu au facut decat sa ma scoata pentru o clipa din logica euclidiana a spatiului - timp, sa inteleg ca mai e ceva si dincolo! Atat am putut construi cu scara mintii! Cohorte de ganduri nebune s-au pus sa ridice scara catre cer, Babilonul indreptatirii mele de a iesi din firea pamanteasca. 

Mi-a fost dezlegat sa-mi construiesc propriul Babilon, scara la cer fara Dumnezeu, atat cat sa inteleg, la timp, ca singurul sens al constructiei este, dimpotriva, acela de a afla ca suntem croiti a trai simplu, in rosturile lasate de acelasi Dumnezeu: Familie, copii, bunici, casa, serviciu sau afacere, prieteni, comunitate...

Am inteles ca in viata mea scurta Dumnezeu exista atat ca sa acopere, complementar cuprinderii mele, partea de neinteles a lucrurilor. Acea parte careia, altfel,  i se poate supravietui doar prin ignoranta, acele notiuni care, in lipsa lui Dumnezeu, nu pot fi cuprinse cu mintea si cu sufletul: infinit, timp, moarte, viata, lumina, verde, ieri, nastere, copii...

Ceea ce mintea poate descoperi doar ca exista, poate fi trait direct doar prin rostuirile laste de Dumnezeu si in a caror creatie ne-a facut partasi! Acel moment creat de catre copiii mei m-a facut pentru cateva clipe sa privesc lumea din cer, sa ii vad cum isi croiesc propriile vieti, drumurile lor spre implinire personala si propria mantuire! 

Pentru cateva clipe m-am simtit parte a marelui plan pe care nu il pot intelege dar il pot trai!