Despre lucruri care conteaza!

De cateva luni bune, la indemnul lui Romeo am inceput sa vorbesc si sa tin traininguri copiilor din Consiliul National al Elevilor. 

Am descoperit oameni extraordinari, creativi, curati. 

Am adesea sentimentul ca ii pot vedea si cum vor fi peste ani. Ii mai vad si cum se aseaza de pe acum pe orbite sociale diferite, in functie de "energia" cu care pleaca de acasa, de seriozitatea, tenacitatea si, mai ales, in functie de nivelul fiecaruia de ambitie. 

Niciodata, insa, nu am avut sentimentul ca imi irosesc timpul si ca imi risipesc energiile pentru ca de fiecare data am vazut in ochii lor o nevoie imensa de a fi inspirati si pentru ca niciunde nu am vazut o crestere atat de rapida si o deschidere atat de mare dupa numai doua zile de intalniri.

Stiu ca nu toti vor reusi sa ramana liberi.

Mai stiu si ca la scara mare nu inseamna mult!

Niciunde pana acum nu am gasit mai frumos si mai rotund exprimata justetea acestui act al salvarii UNUI SINGUR SUFLET pana la aceasta povestire a lui Dorin Tudoran:

" Era pe la inceputul anilor ‘90, ne aflam impreuna intr-o tara impovarata de nefericire. Oamenii locului il ascultau pe Terry cu atentie, dar el avea din ce in ce mai apasat sentimental ca mesajul sau “nu trece”. Nu se insela.

Nu peste multa vreme a avut si confirmarea. La un moment dat, din sala a venit un punct de vedere:
- Bine, sa spunem ca, odata intorsi acasa, ne vom apuca sa facem toate aceste lucruri pe care le invatam aici, ca se vor schimba cateva lucruri la noi in sat, dar asta tot nu va rezolva nimic, fiindca nenorocirea este prea mare si nimeni nu va avea resurse si timp sa ajute pe toata lumea. Deci, pana la urma nu va conta…

Terry a abandonat pe masa toate materialele pe care le folosea in expunerea sa. A inchis proiectorul. A strans trepiedul pe care instalase flip chartul ale carui pagini erau pline de grafice etc. A facut o pauza. Apoi a continuat:

- Vreau sa va povestesc o intamplare petrecuta in copilaria mea. Eram pe plaja, cu bunicul meu, dupa o furtuna ce lasase pe nisip sute de caluti de mare. Bunicul se uita cu atentie la ei. Din cand in cand se apleca, aduna cativa si ii arunca inapoi in apa. L-am intrebat de ce-o facea; 
Bunicul s-a oprit, s-a aplecat, a mai adunat cativa caluti de mare. S-a uitat la mine si mi-a spus:  

- Ca sa le dau o sansa sa revina la viata!
- Bine, dar tot nu o sa poti sa-i salvezi pe toti, caci sunt prea multi, asa ca tot nu conteaza.
 Bunicul s-a oprit, s-a aplecat, a mai adunat cativa caluti de mare. S-a uitat la mine si mi-a spus: 
- Baiete, poate ai dreptate, dar pentru acestia conteza!

Dupa care a aruncat in apa calutii abia culesi de pe nisip.

Am inceput sa ma aplec si eu, sa culeg caluti alaturi de bunicul meu si sa-i arunc in apa. Ne-am oprit abia cand soarele disparuse de mult si pe nisip era foarte greu sa mai deslusim calutii de mare. Ne-am intors acasa morti de oboseala. Daca ma intrebati care a fost pentru mine cea mai mare satisfactie profesionala, nu voi avea nici o ezitare sa va spun ca a fost ziua cand am invatat de la bunicul meu ca pentru acestia conteaza… Am inteles in acea zi ce vreau sa fac in viata si pentru vietile altora. Acum, haideti sa ne intoarcem la trainingul nostru!"