Oamenii din oras sunt "plini".
Invaluti unii in altii si in propriile lor ganduri, agresati vizual, auditiv, olfactiv, ei sunt invadati in fiecare clipa de informatie straina si sintetica prin ochi, pe urechi, prin nari, pe gura, prin piele pana ajung plini, imbacsiti, suficienti, artificiali…
In masina le canta un radio, in casa un televizor, la birou un computer cu internet, presetari de ganduri si stari care sa ii fereasca de delictul libertatii.
Cand nu sunt masinile, in jurul lor sunt alti oameni “masina” sociala, anturajul, “mediul” care le seteaza la randu-le fericirile, tristetile, gandurile… “am mancat bataie cu 5-0” … “ sa iei lapte!” … “sa vezi cum mi-a vorbit la telefon!”…
Noaptea, luminle orasului ii impiedica sa vada cerul.
Din cand in cand cedeaza pe la incheieturi, dospesc sau se usuca, esueaza psihic, isteric, schizofrenic, depresiv, forme multiple si nebanuite pe vremea cand bunica mea spunea dezaprobatoare pentru oamenii nemunciti si inchipuiti ca au “boli domnesti”.
In tot timpul asta, soldati disciplinati in mars cadentat spre marginea prapastiei, ei ajung sa nu-si mai simta menirea, nu mai percep trecerea timpului, anilor, devin egocentrici si in cele din urma incep sa se creada nemuritori. Uita ca vor muri, desi in mod paradoxal fiecare mica durere ii sperie “de moarte”.
Atunci cand Dumnezeu le ingaduie situatii extreme, boala, durere, moarte, saracie ei devin nelamuriti, ingroziti, dezorientati… in afara sau inauntrul bisericii.
Experientele extreme reseteaza fundamental omul "plin" modern. Cu conditia acceptarii si asumarii lor.
Viata la oras nu este o mucenicie pentru ca nu este asumata ca atare.
“Orasul” ne atrage pe toti, fiinite sociale in cautare de caldura si lumina civilizatiei semenilor si apoi ne arde.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu