Aproximarea ne fereste de infinit, aceasta notiune pe care creierul uman nu o poate conceptualiza decat superficial.
Fiecare isi ia dintr-un lucru doar atat cat ii trebuie ca sa exprime, sa operationalizeze. Ne intereseaza la o culoare doar ca ea este rosie, pentru a picta un rasarit de soare.
A merge mult prea adanc in complexitatea definitiei incurca, ingreuneaza. Este o nesabuinta care presupune o doza de orgoliu, suprima bucuria actului si complica in loc sa aduca lumina.
Iluzia adevarului descoperit prin cercetare si deductie « stiintifica » genereaza orgoliul albinei care a iesit din stup si acum crede ca deja cunoaste lumea.
Sunt multe lucrurile fara de a caror profunda cunoastere oamenii pot trai linistit. Pentru ca nu ne este dat a cuprinde rational intelesurile care pot fi adancite cel mult senzorial, inexprimabil. Ce s-ar intampla daca de fiecare data cand se aprinde nocturna pe Ghencea oamenii ar incremeni in dilema daca lumina este corpuscul sau unda?
Desconsiderarea, insa, a minunii creatiei doar din lene sau din comoditate ne transforma in viermi de matase si ne reduce la dimensiunea frunzei de dud.
Inconjurat de minuni, omul, asemeni unei cotofene, cauta cioburile de sticla care stralucesc in soare si le poarta tantos la vedere.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu