Tinerete...

Despre distante si relatiile dintre oameni!

De fiecare data cand ma intorc dintr-o calatorie descopar cum viata merge mai departe in oamenii lasati in urma, fara mine. Viata mea, fara mine, "curge" independent de prezentul si prezenta mea ca element perturbator. Dupa o saptamana, devin o imagine - ceea ce este mult mai putin decat o viata, decat o prezenta. Si viata curge...

Este fascinant cum marca prezentului, a persoanei intai singular cu verb la timpul prezent ne da senzatia de etern.

Suspendarea noastra dintr-o realitate prezenta arata imediat cat de usor lumea aceasta se poate dispensa de noi.

Dupa un an, mama se impaca cu ideea ca i-a murit fiul, nevasta devine vaduva si se marita, copilul devine orfan, uita si ii ramane doar o durere si protectia lui Dumnezeu, prietenii se instraineaza, iubitele devin foste iubite...

 

Distanta in kilometri defazeaza de asemenea.

La intoarcere acasa, dupa un an, nu mai esti omul care ai fost, devii defazat de lumea care s-a miscat si s-a repozitionat intre timp...

 

Drama emigrantilor este ca ...% dintre ei isi refac vietile, ...% dintre ei, cand isi aduc sotiile dupa ei, divorteaza la un an... Nu isi mai pot lipi timpii prezenti diferiti doar din amintirea unui timp trecut comun.

Cand ma gandesc la timpul si la locul copilariei mele ma doare carnea. O lume care moare... La tara moartea era fireasca. Dupa 70 de ani oamenii se pregateau. Si cand venea sorocul, aveau cam o saptamana sa se desparta. Toata firea avea ragaz sa se desprinda si priveghiul spre moarte arunca sufletul direct in lumea cealalta, insotit de mintile si sufletele apropitilor.

Ma uit acum, la oras... Zilele astea Dorina cumpara cele de randuiala pentru mama ei care trage sa moara. Nu sunt femei care sa o pazeasca, nu impacare, nu desprindere fireasca... Moare o femeie tanara de cancer. Si toata firea sufera... Atat!

Lumea copilariei mele moare departe de mine. Defazata - eu de ea si ea de rosturi - din 4 case una e parasita, sofrul copilariei mele se naruie, mormintele stramosilor mei se surpa, nu mai au femei care sa le tamaie, mama mea e la bucuresti, sora ei, matusa mea, cu omul ei in spital la craiova, eu... bunicii mei dinspre tata ingropati in Brancoveni, fratele meu ingropat pe langa bucuresti...

Muica nu a iesit din sat niciodata! De fapt, nu mergea pana la rascruci, la 50 de metri de poarta ei... Cand mergea de Pasti si de Craciun la cimitir sa isi tamaie mortii, intreg unversul, atentie, nu pamantul... Universul, cu timp cu tot se misca odata cu ea. Oala de pamant, cu carbuni incinsi si tamaia aia de pe coaja de copac... fumul urca direct in CER!! Iar scoaterea ei din cei 100 de metri patrati care ii fusesera haraziti avea in ea jertfa unei vecernii cu miezonoptica, utrenie si liturghie dupa ele... Lumea ei - lumea lui Dumnezeu - era intensa, profunda, cu legatura la cer iar moartea era doar o trecere intre taramuri. Va spun. Stiu. Am fost acolo.

Cand am inceput sa experimentez distantele... am vazut cum departarea, desprinderea se fac cu pierdere de substanta, de suflet. Si cu defazaje. De sunet, de frecvente, de vibratii, de aspiratii... Si in toata aceasta nebunie unul incepe sa traga hais si altul cea. Si atunci legaturile dintre suflete se altereaza, sfarsesc prin instrainare si rupere. Distanta altereaza relatia.

Adesea ma indepartez... Geografic... In timp... Am colindat lumea, lumile, zarile... Am vazut cum este sa fii "mort" pentru ceilalti. Din cand in cand ma suspend din lumea mea prezenta si nimeni si nimic nu sufera... S-au prapadit in spatele meu oameni, lumi, universuri, s-au zamislit istorii... si nu am apucat sa le asez pe toate cum trebuie in sufletul si in amintirile mele. Dar ele sunt acolo. 

Departarea altereaza, sterge, subtiaza legaturile noastre sufletesti, relatiile omului modern contemporan. Pe masura ce nicio memorie nu ne va mai reclama prezenta ca imagini, istorii, atunci cand nu vom mai fi in nicio amintire, vom fi pe de-a intregul al lumii celeilalte... Inapoi la randuiala cea dreapta.

Ne rugam pentru asta, sa trecem in randuiala cea buna!

Am vazut "neamurile"!

Am fost in tara musulmana. Moderata. Puternic laicizata. Norme morale adanc incrustate in viata oamenilor, a tinerilor imbracati european dar care traiesc dupa perceptele coranului.





Cand un tanar "alege" o tanara, intai ii studiaza trecutul. Toti barbatii din preajma ei se transforma in informatori, contribuie la reconstituirea traseului relational, sentimental, moral al fetei. In rest este o problema de incredere si respect intre cei doi tineri. Pana se casatoresc, relatia este curata, platonica. Femeile sunt respectate si protejate in spatiul public. Spatiul privat... nu stim, e al familiei. 


Pentru ei, Iisus Hristos este proroc. Unul dintre cei multi. Din loc in loc mai vezi cate un brad de Craciun. Straniu.

Am mers in strafundurile radacinilor istoriei lor persane si l-am intalnit la periferia societatii, uitat, la mana turistilor, pe Zaratustra! E straniu, la fel de straniu. In tara focurilor si orasul vanturilor inchinatorii la foc s-au transformat in inchinatori la pietre. Istoria aceea e mult mai inegurata, mirosul de fum este mai greu... Locul in care se opreau caravanele de comercianti ca sa se inchine la foc fusese daramat de arabi, sters din constiintele oamenilor, reconstruit apoi... Ei stiu ca acolo este ceva... ceva care are legatura cu radacinile lor dar despre care au fost invatati sa uite.

Conflictul intre cele doua culturi este atat de puternic! Sunt doua cetati una langa alta. Intre ele orasul modern, european, cu aceleasi magazine semne ale globalului care ne inghite incet pe toti. In jurul lor... camp de sonde.



Coincidenta sau nu, in tot acest timp asaltul ispitelor a fost nefiresc. Mare. Veneau stirile din toate partile. 
Dureri, nenorociri, probleme... K imi spune ca in lipsa mea colegii mei de bord si-au facut de cap. CIneva ma roaga sa il iert si pana la urma imi spune ca, de fapt, dispretul lui pentru mine este mult prea mare. L imi zice ca nu mai poate singura cu atatea greutati. 



La plecare, in aeroport, am vazut neamurile Asiei. Ii priveam fascinat: tatari, turkmeni, kazahi, ucrainieni, azeri, beluci, rusi, neamuri chineze, neamurile arabe... . O lume departe de crizele moderne, pentru care Europa si lumea crestina sunt o gluma, o minoritate.

Nasterea lui Hristos este un dar pentru romani  si pentru civilizatia noastra europeana! Sa il pretuim si sa il pastram ca atare. 


In zilele acestea din an, maia pregatea carnea de porc, facea carnatii, prajiturile cu osanza, pregatea colaceii. Ulita mirosea a sarbatoare. Simteam cum dospeau sufletele oamenilor, venea Craciunul. Femeile se pregateau sa imparta,  sa tamaie la cimitir, sa isi pomeneasca mortii. Toata societatea coltului acela de ulita se regasea in bucurie si in nasterea lui Dumnezeu pe pamant. Iisus Hristos se nastea atunci si acolo. In fiecare an. DE NETAGADUIT!


Regasesc si acum aceeasi bucurie. Nicio laicizare nu a reusit sa umbreasca acest sentiment. Schiopii, gangavii, ciuntitii sufleteste care incearca sa umbreasca prin mediile lor aceasta frumusete isi pierd toate puterile in aceste zile.

Romanii se strang si se regasesc impreuna in preajma bradului, semn bland si la indemana lasat de Dumnezeu pentru reinoire de Craciun.

Oameni si covoare

Despre frica si egoism.

Frica merge mana in mana cu egoismul. Egoismul genereaza la randul lui spaime si izolare. Impreuna construiesc drumul spre o existenta stearsa.

Generozitatea, curajul si asumarea in construirea propriul drum in viata sunt calitati care pornesc din acelasi trunchi al nobletii sufletesti si caracterului curat si puternic.

Cele mai multe destine mediocre pleaca de la teama de asumare a unui proiect plenar si cealalta teama a zilei de maine care il face pe om sa caute confortul ieftin sau sa darame hambare si sa isi construiasca altele mai mari, mult mai mari decat ar avea nevoie.

Omul stie ca asa stau lucrurile dar isi mistifica realitatea pentru ca altfel ar inebuni, nu ar putea dormi noaptea in pat. Isi construieste alte realitati paralele care genereaza pentru el scuze si justificari. Cu timpul acestea devin adevarurile lui. Dupa un alt timp gaseste alti nebuni traind in acelasi fel de minciuna dar deja acum sunt mai multi si amagirile lor nu le mai par atat de nefiresti.

Cu timpul minciuna se ridica la scara societatii si ea devine regula sociala sau chiar lege. Cei care nu o urmeaza devin noii nebuni.

Facem un copil maxim doi pentru ca "eu n-am avut noroc in viata", "nu pot sa le ofer conditii tuturor", "mi-e frica pentru sanatatea sotiei", "in lumea asta nebuna mi-e si frica sa mai fac copii sa plece in viata", "am avut deja doua cezariene", "noi asa ne-am gandit de la inceput sa facem doi copii", "ne-am gandit deja, vrem doi copii, um baiat si o fata", "sa termin cu doctoratul si mai vedem", "intai sa facem o casa si sa am conditii sa ii cresc".

Petra nu are curaj sa faca al doilea copil dar isi face a doua casa.

Lily vrea sa se marite doar peste un an pentru ca pana atunci nu are bani sa isi faca nunta perfecta pe care o viseaza.

Baiatul de la spalatorie imi spune ca asta e varsta (27) la care barbatii trebuie sa alerge si sa faca bani nu sa se casatoreasca. Familia ne-ar tine pe loc. A incercat sa stea in aceeasi casa cu o fata 6 luni, la inceput am omorat tabieturile, apoi a inceput sa intervina plictiseala...

Alte doua fete frumoase de 27 de ani s-au dedicat total business-ului lor, anul trecut le-au parasit prietenii pe amandoua...

Andrei si sotia lui se plang de trai greu si rate la banca dar cheltuie cu furie banii, oricati ar fi, oricum insuficienti in raport cu o copilarie plina de frustrari si privatiuni.

Aura are educatie, bani, nu are noroc in viata dar asteapta, el va veni.

Am intrebat 100 de tineri liceeni cine dintre ei are un vis al lui.

- Haideti, orice, ceva ce va doriti sa faceti in viata...

...

- Daca nu ati fi constransi de lumea in care traiti sa faceti ceea ce faceti, ce drum ati urma?

O pauza, lunga, dureroasa si nedumerita. (Avem voie sa gandim asa?)

- Tu ce vrei sa te faci in viata, am intrebat-o pe o tanara din fata mea?

- Sa fiu contabila. Sa am doua trei firme, ceva, orice dar sa fie sigur.

M-am uitat spre ei si am vazut in ochii lor incuviintarea vinovata ca aceea este calea. Toti gandeau la fel deci principiul este validat si devine regula.

Paradoxul zilelor noastre este ca intr-o lume mai nesigura ca niciodata oamenii cauta certitudini egoiste.

Pentru toti acestia Ciprian este o lectie vie. Nu are parinti, nu are casa, nu are serviciu, nu are nimic si de curand s-a castorit. L-am sunat zilele trecute:

- Ce faci Ciprian?

- Bat din usa in usa si imi caut de lucru!

L-am chemat pe la noi, era prin preajma si de data asta a venit insotit. De-acuma umblau amandoi. Viseaza sa isi cumpere o casa. M are trei case si si lui ii este tot teama pentru viitor.

- Pana sa imi gasesti tu camin si sa mi-l platesti asta vara dormeam pe banci in facultate! Acum cand vreau sa ma angajez ma intreaba unde stau. De curand mi-a zis cineva ca firma lor plateste doar salariul minim pe economie si ca eu sunt supracalificat. Auzi!! Niciodata nu am castigat mai mult de 6-7 milioane pe luna.

- Pai si nu esti supracalificat? (face a doua facultate) Daca a doua zi gasesti ceva mai bun nu pleci?

- Nu!

- Daca iti da cineva 10 milioane nu pleci?

- Poate pentru 10 milioane...

Stiu ca este greu adaptabil si ca va fi tot timpul cu traista pe umar dar pe langa suferintele lui imi dau seama ca as fi idiot sa mai scot o singura vorba.

Ar fi fost ziua lui Bogdan, 2 decembrie si primul gand cu care m-am trezit a fost ca trebuie sa il angajez pe Ciprian. Ar fi fost ceea ce el facuse in ultimul an al vietii sale de cand aflase ca va muri. Sufletul lui se curatise si devenise ata de mare si cald incat nu trecea durere pe langa el fara ca el sa nu ii intinda o mana. Copii orfani, oameni cu nevoi, oameni care construiau biserici, copii cu boli incurabile, oameni care atunci aflasera ca au cancer sau se chinuiau cu boala de mai multa vreme si isi pierdusera nadejdea, catre toti se apleca, dadea bani, dadea o mana de ajutor, o vorba buna, un sfat.

- As vrea sa mai traiesc numai ca sa pot lucra pentru Dumnezeu!

- Ciprian, de luni ne apucam de treaba.

Ii intind cei 120 de euro pe care ii aveam pe masa de cateva zile. Mi-i adusese o prietena (o datorie) impreuna cu o sticla de bautura pe care mi-o cumparase pentru ca ii zisesem ca e egoista si ca nu se gandeste sa imparta cu altii.

- Uite astia sunt prima de instalare. Schimba-i si cheltuieste-i!

(Stiu ca viseaza sa isi stranga bani de casa si vrea sa inceapa sa economiseasca.)