Ieri seara m-am aplecat peste acoperitoarea crucii lui Bogdan si am plans. Mi-am dat seama cat de mult semana plansul meu cu plansul lui Maia cand si-a dat seama ca e pe moarte, lucida, dar inchisa intr-o cutie din care nu o auzea nimeni si in care isi auzea doar propriile ganduri.
Imi dau seama acum ca nu ii era frica. Era doar durerea ei ca il stia pe Bogdan murind si ca nu avea cu ce sa il ajute. Nu putea accepta sa il stie ca moare. Dumnezeu a ingaduit doar sa moara ea inainte.
Am mangaiat testura aspra a dosului acoperitoarei crucii si ardea in mine un dor imens sa il simt din nou si sa il strang in brate.
Dimineata ma intlnisem cu Mihai. Dupa ce am terminat discutia business am stat de vorba asa cum nu cred ca mai statusem vreodata pana atunci. Cu garda jos si adevarat.
De un an de zile il parasise femeia pe care o iubise total, cu pasiune, asa cum nu il crezusem in stare, din primul moment in care a vazut-o.
A ramas in urma cu refuzul de a intelege optiunea ei superficiala pentru altceva si cu un imens gol pe care a incecat sa il umple cu munca.
In toamna i-a murit mama. De Craciun a venit acasa, intr-o acasa goala, fara cozonaci si prajituri de sarbatori si atunci totul s-a naruit!
La pranz am vorbit cu Raluca si cu Dan despre viziunea mea privind empatia si despre exercitiile pe care sa le faca cu profesorii de la training ca sa-i scoata din “cadru” si sa-i puna in piei de oameni.
Vroiam sa ii pun sa isi schimbe “pieile” intre ei, cu tot cu problemele lor adevarate, cu durerile si cu bucuriile lor, fara cacaturi si impresii sclifosite si prafuite dupa ani de incremenire sufleteasca si intelectuala. Sa se descopere unul pe altul ca fiinte "vii", oameni cu pacate si virtuti, sa se inteleaga si sa se accepte, sa se intoarca apoi la copiii pe care parintii li i-au trimis in grija, sa se opreasca din a da sentinte si sa inceapa sa ingrijeasca destine si sa construiasca caractere.
Ghicesc in refuzul atent teoretizat al Ralucai de a scoate scheleti de sub podea si de a avea "inutile" abordari cu puternica incarcatura psihica, deschizand stari si sentimente puternice pe care risti sa nu le inchizi corect si care nu garanteaza schimbare de comportament, ghicesc in toate acestea, de fapt, spaima ei de a se intoarce in propriile ascunzisuri intunecate – excelent exercitiu de empatie cu subiectii propriului training.
Seara ne-am jucat de-a viata adevarata si am incercat sa o dezbar de toate falsurile si impresiile rationale prin exercitiul sinceritatii totale, frustre, "smirlgher" pentru suflet si minte. Exercitiu involuntar care a indepartat si din mine tot falsul, dezgolindu-mi in carne inscrisurile lasate de Bogdanel spre nemurirea omului adevarat care as putea fi.
In drum spre cimitir il sun pe un cunoscut si ii spun ca pot sa ii dau banii pe care mi-i ceruse imprumut. Cand ma sunase cu o zi in urma ii spusesem ca nu am iar cand am ajuns peste cateva minute sa platesc o factura cu cardul vanzatoarea mi-a spus sec – Fonduri insuficiente.
Azi dimineata am mers la banca sa scot banii pentru el si cand am vazut figura trista si impovarata a femeii de la birou m-am simtit obligat sa o intreb cum o duce. Mi-a raspuns sec ca prost si apoi mi-a povestit ca sotul ei are cancer, cum sufera, cum nu isi accepta situatia si cum ea la randul ei nu vrea sa se gandeasca la ce va urma.
Ma intalnesc apoi cu Emil si imi vorbeste despre entuziasmul si nechibzuinta lui de acum cativa ani cand avea bani si s-a aruncat in credite si despre presiunile si tulburarile de acum.
Ma vad apoi cu dl. Popa si ii povestesc despre ultimul meu drum la Chisinau si de faptul ca eu ma simt obligat sa ajut niste oameni de acolo sa se dezvolte personal. Sfarsim inevitabil prin a discuta despre problemele si stresul unui prieten comun.
Plec de aici sa ma intalnesc cu un alt prieten si pe drum il sun pe parintele T sa ii spun ca ii voi trimite cativa bani ca sa il ajute pentru evenimentul pe care il are. Ma simt ca un sarlatan, ca un infractor ca am ajuns eu sa ii dau bani lui.
Il sun apoi pe Andrei sa il intreb daca stie cum de a murit Marius. Cancer la picior, chimioterapie, copil de un an infiat, sotia tocmai aflase ca inseminarea in vitro reusise. Dumnezeu sa il ierte pe taticul lor!
Ma intalnesc cu amicul la frizerie si profit de situatie ca sa ma tund si eu… parul cu doi si barba cu unu, asa cum m-am tuns prima data cand Bogdan se tunsese la zero pentru ca ii cadea parul dupa chimioterapie.
Termin repede discutia cu amicul meu apoi imi vorbeste despre stresul relatiei lui cu o femeie care il dispretuieste si cu care are doi copii. Ii spun ca in ultima vreme sunt ca un burete si absorb toate durerile oamenilor. Simt enorm si vad monstruos.
Ma indrept grabit spre birou unde patru experte contabile lucrau sa depuna in timp un raport tehnico financiar si ma simt obligat sa incerc sa le schimb perspectiva sumbra si facem impreuna o terapie in grup vorbind despre realitatile fiecareia dintre ele.
La iesirea din cladire ma intalnesc cu femeia care isi citeste rugaciunile in acelasi loc de cativa ani buni si careia ii mai dau cate un leu din cand in cand. Acum catva timp ii spusesem ca asta este viata, ca si mie mi-e greu si ca sunt multe ispite care vin asupra mea. Dupa cateva zile m-a oprit si mi-a spus:
- M-am gandit la ce mi-ati zis si, uite, sa spuneti rugaciunea Tatal Nostru de multe ori ca acolo spune:
“ Si nu ne duce pe noi in ispita
Si ne izbaveste de cel viclean!”
Peste alte cateva zile mi-a dat o iconita care avea scris Tatal nostru pe spate.
Azi imi spune povestea vietii ei:
- - Mi-e greu si mie!
- - De ce tanti?
- - Pai trec oameni care ma cunosc si ma vad aici! Cum credti ca imi este? Am avut si eu o meserie!
- - Ce ati facut?
- - Am fost patiser. Apoi am vrut cu sotul meu sa deschidem o patiserie! Dupa aia a murit si nu am mai facut nimic!
Imi spune tot calvarul cu spitale, medici, spondiloza, boala de plamani, despre nurorile care au mers la vrajitoare ca sa o omoare, despre copii, nepoti, despre durerea ei de a nu mai fi un om intreg dupa o viata de om.
- Si eu am copii tanti, stiti cati am? Cinci! Si ii spun asta ca pe un cadou pe care pot sa i-l fac iar ea se bucura sincer.
Intru in masina si atunci o vad venind pe Ralu. Ii fac semn sa intre in masina ca sa mai vorbim!
- - Sa imi spuneti cum a cheama, imi zice femeia la geam, ca eu merg la Cernica!
- - Mugurel Cristinel, tanti, asa m-au botezat parintii! Numele matale de botez care este?
- - Maria!
- - Ca pe bunica mea! Si am si o fetita Maria!
Vorbisem cu Raluca despre “Matasari” si despre initiatorul ei. Tanar, mama bolnava de cancer, voluntar in lucrul cu copiii, viseaza sa faca mai multe case ca asta in care sa adune tineri creativi, cu probleme sociale, cu situatie impecabila la scoala si cu obligatia de a face evenimente in casa.
Vorbim acum despre profesorii selectati pentru formare si imi confirma ca a fost bine ca i-am selectat si pe cei in varsta!
Astazi nu am apuat sa vorbesc cu Sanziana despre petrecerea de ziua ei si nu am facut lista de invitati. Nimeni nu o lua in serios in casa cu probelemele ei. Nu am mai apucat!
Stiu ca maine trebuie sa facem lista impreuna si ca trebuie sa ajung sa ii trimit banii parintelui.
Acum doua seri i-am adunat pe copii si i-am invatat sa cante “ Ceata lui Pitigoi”:
Ceata lui Pitigoi
Trecea mandra prin zavoi
Ceata lui pitigoi
Trece mandra prin zavoi
Aoleu ce taraboi
(Morala) Dai intr-unul tipa doi!
Si le-am spus apoi:
- Asa suntem si noi, dragi lui tata: Va doare pe voi si plang eu si mama voastra! Sa aveti grija cu vietile voastre ca toate durerile si problemele voastre vor veni si peste noi!
